Repetabila povară

Ştiu... ştiu că nu am mai scris de ceva timp... Prea mult... prea puţin timp... Poate nu sunt foarte optimist, dar am început anul acesta în viteza celui ce a trecut... şi, încercând să mă liniştesc, am revenit, ca de obicei, la dragostea mea... poezia... şi în seara asta s-a întâmplat să fie...

Adrian Păunescu - Repetabila povară

"Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns."

http://www.youtube.com/watch?v=j6we2UnWlQk

O noapte binecuvântată vă doresc...

Al vostru,
Eduard

Final de poveste... înainte de poveste...

Acum ceva vreme vroiam să vă spun o poveste... pentru oameni mari... Vorbeam la acea vreme de un Făt Frumos cel "apropape septuagenar", depre Ileana Cosânzeana care "habar nu are pe ce lume trăieşte şi ce vrea de la viaţă", despre Zmeul care a fost "înălţat şi coborât pâna i s-a urât", despre alţi regi şi împăraţi, despre zmeii cei mici şi hăituiţi, despre fel de fel de alte feţe boiereşti şi mai puţin boiereşti, despre multe alte lucruri de acest gen...

Povestea este... ascunsă incă ochilor voştri... dar ea există...

Nu ştiu dacă e un lucru bun sau rău... dar de la acel moment în firul epic a intervenit Albă ca Zăpada... aşa cum o cunoaşteţi cu toţi... cu suflet bun... şi încercând să mă convingă că acea poveste este, ca orice poveste, de domeniul lui "A fost odata"...
Şi ştiţi care e partea frumoasă... Are dreptate... Aşa că am să-l las pe Făt Frumos cu Ileana Cosânzeana, iar eu am să o iau pe Albă ca Zăpada de mână şi o să ne pierdem în pădure... Iar ca Zmeu ce sunt îmi iau şi zmeii cei mici cu mine...

La bună auzire...

Cu drag,
Al vostru,
Eduard

Cuvânt înainte de... Poveste...

Pentru că în ultima vreme multă lume s-a declarat "încântată pozitiv" dar şi "încântată negativ" de scrierile mele, în seara aceasta am luat o mică decizie...
Voi scrie un basm... dar, din nefericire pentru copii (oricum li s-a interzis accesul la mine pe blog :) ), va fi unul pentru adulţi, nu unul pentru copii...
 

Vă voi povesti despre Făt Frumos cel "apropape septuagenar", depre Ileana Cosânzeana care "habar nu are pe ce lume trăieşte şi ce vrea de la viaţă", despre Zmeul care a fost "înălţat şi coborât pâna i s-a urât", despre alţi regi şi împăraţi, despre zmeii cei mici şi hăituiţi, despre fel de fel de alte feţe boiereşti şi mai puţin boiereşti, despre "justiţia" pe care o împart după bunul lor plac sau interes... precum şi despre o grămadă de alte personaje "de poveste"... şi instituţii fantastice de acelaşi gen...
 

Basmul este la stadiu de concept... Firul narativ există... şi se desfăşoară încă... e un fel de "Poveste fără sfârşit"...

Trebuie doar să încep să aştern evenimentele... începând de la "A fost o dată ca niciodată"... sau mai bine încep cu " A fost o dată ca de fiecare dată"?...

Mă mai gândesc...

 

Până una alta... fiţi pe fază...

 

Şi, să nu uit... Am mai avut surpriza ca ceea ce scriu aici să fie asemuit, uneori chiar identificat cu persoane şi fapte reale ale vremurilor noastre...

Totul este pură fantezie... Aşa că...

 

Celor care se întreabă dacă scriu despre ei... Nu o mai faceţi! Chiar aşa este!... :D

 

Sărbătoare

        La acest sfârşit de săptămână, Parohia romano-catolică din Călăraşi a fost în sărbătoare. Sâmbătă 25 mai 2013, credincioşii comunităţii romano-catolice din Călăraşi şi din împrejurimi au celebrat hramul bisericii: „Vizita Sfintei Fecioare Maria la Elisabeta”.

Şi pentru ca bucuria să fie completă, după ce sâmbătă au adus omagiu „Mamei lui Dumnezeu”, în duminica Sfintei Treimi, 26 mai 2013, şapte copii, cinci fete şi doi băieţi, l-au primit pentru prima dată pe Isus în Sfânta Euharistie. Alături le-au fost părinţii, naşii, rudele, prietenii şi întreaga comunitate a credincioşilor. Plini de emoţii şi fericire aceşti copii din comunitatea noastră l-au primit pe Cristos Euharisticul în sufletele lor. După un timp de pregătire spirituală, îndrumaţi cu mult drag de părintele paroh Emil Diac, aceşti copii au încercat pe cât au putut ei de mult să înţeleagă şi să transmită sufletelor lor aceste taine pe care Biserica îi învaţă, să descifreze abecedarul vieţii creştine şi să descopere importanţa participării la sfintele sacramentele, pentru ca în această zi să se poată împărtăşi cu trupul şi sângele Domnului nostru Isus Cristos.

Copiii au sărbătorit apoi acest eveniment luând masa împreună, în casa parohială.

Coincidenţă sau nu, tot în această duminică Papa Francisc, la prima sa vizită pastorală într-o parohie a diecezei de Roma, parohia „Sfinţii Elisabeta şi Zaharia”, unde paroh este un preot român, originar din Dieceza de Iaşi, a celebrat Sfânta Liturghie şi a dat Prima Sfântă Împărtăşanie unui grup de 16 băieţi şi fetiţe, pe care i-a îndemnat cu cuvintele: „Să ne gândim cu toţii la aceasta: Tatăl ne-a dăruit viaţa. Isus ne-a dăruit mântuirea, ne însoţeşte, ne conduce, ne sprijină şi ne învaţă. Iar Duhul Sfânt? Ce ne dăruieşte Duhul Sfânt? Ne iubeşte, ne dăruieşte iubirea. Să ne gândim în acest fel la Dumnezeu şi să-i cerem Maicii Domnului, Mama noastră, care vine mereu degrabă în ajutorul nostru, să ne înveţe să înţelegem bine cum este Dumnezeu: cum este Tatăl, cum este Fiul şi cum este Duhul Sfânt”.

Tot aşa şi noi le dorim copiilor noştri ca acest frumos eveniment să le rămână întipărit în suflet şi să fie începutul unei relaţii frumoase de prietenie cu Isus, iar aceste momente să revigoreze viaţa creştină atât în parohie, cât şi în familiile copiilor.

O noapte binecuvântată vă doresc...

Al vostru "lunatic" blogger,

Eduard

PS. Bucuria a fost cu atât mai mare cu cât unul dintre "îngerii" din poză este băiatul meu...

Dublă sărbătoare la Călăraşi - pe site-ul Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti

Hotărâre...

Azi noapte am hotărât să închid definitiv o altă uşă, pe care o lăsasem întredeschisă, în urma mea. Nu pot să spun de ce…
Nici de ce o lăsasem întredeschisă, nici de ce am hotărât să o închid definitiv…
Este o vorbă, ce circulă în limbajul popular…
„Acolo unde Dumnezeu închide o uşă… întotdeauna deschide o alta… şi dacă nu deschide o uşă… deschide o fereastră”…
Poate asta m-a determinat să închid definitiv un alt capitol al vieţii mele… Şi să las altul să înceapă…

Poate am ajuns la vârsta… şi la concluzia… că în existenţa noastră… a tuturora… există cicluri repetitive…  repetitive, da… dar nu identice…

Toată viaţa mea am fost o persoană credincioasă…

Am considerat… şi consider… că pentru fiecare dintre noi Dumnezeu are o misiune… iar pentru cei care nu cred în Dumnezeu… am avut şi am şi pentru ei respect… pentru că deşi nu credeau… ştiau că există… „CEVA”… „ACOLO”… care le orânduieşte… sau supraveghează… sau le „MONITORIZEZĂ” existenţa… destinul…

Am fost şi sunt conştient de faptul că fiecare dintre noi avem o menire pe acest pământ… dacă nu pentru noi… atunci pentru ceilalţi…

Aşa că am lăsat această „uşă” din urma mea să se închidă… Nu voi privi niciodată în urmă… Nu e nevoie… Faptele noastre din trecut ne-au creat prezentul… Şi ne vor determina viitorul…

N-am trăit niciodată în trecut… deşi trecutul fiecăruia dintre noi ne-a influenţat prezentul… şi ne va influenţa viitorul… Suntem şi vom rămâne în memoria contemporanilor noştri… imaginea a ceea ce am făcut şi facem… şi poate a ceea ce vom face… De aceea trebuie să ne oprim uneori şi să ascultăm… la ceea ce Domnul ne cere să facem…

Unii dintre noi auzim… şi ascultăm…..

Unii dintre noi auzim… şi NU ascultăm….

Unii dintre noi nici măcar nu auzim…

Chiar şi cei ce auzim şi ascultăm… facem tot cum „ne taie capul”…

Asta se datorează faptului că… Domnul… ne-a lăsat „principiul liberului arbitru”… Fiecare dintre noi facem cu vieţile noastre ceea ce considerăm că este mai bine pentru noi…

De multe ori greşim… Ce spun eu?... De cele mai multe ori greşim… Dar e singura modalitate prin care învățăm…

Câţi dintre noi învăţăm din asta?...

Eu… am învăţat un lucru… SIGUR…

NIMIC nu este SIGUR în această lume…

Totul este relativ… Se raportează la cei de lângă noi…

Şi ar mai fi ceva de spus…

Dumnezeu… la un moment dat… a creat bărbatul… „după chipul şi asemănarea sa”… şi fiindcă nu a dorit să fie singur… „a luat o coastă din bărbat… şi a creat femeia”… ca „acesta să nu mai fie singur şi să aibă pe cineva lângă el”…

Oare Dumnezeu se simţea singur?…

NU CRED… dar ştia că fiecare dintre noi NE VOM SIMŢI SINGURI… fără o ființă căreia să-i dedicăm munca noastră… viaţa noastră… fiinţa noastră…

Ştia cum ne-a creat… şi cum ne-a plămădit…

Aşa că…

Dedicaţi-vă în permanenţă… munca voastră… vieţile voastre… fiinţa voastră… CELEI pe care Domnul a creat-o să vă fie alături…

Să vă iubească… să vă tolereze… şi să vă înţeleagă…

Iubiţi FEMEIA pentru ceea ce ea reprezintă, de fapt, pentru voi…

Trup din trupul vostru… carne din carnea voastră… suflet din sufletul vostru…

Şi, chiar dacă, credeți că veţi fi răniţi şi veţi suferi… continuaţi să o faceţi…

Pentru că Dumnezeu… va închide uşa atunci când aţi suferit… şi va deschide o alta…

 

PS. Celor care vor crede că aşezarea în timp a acestei postări are legătură cu „calendarul” bisericesc al acestei perioade le spun că se înşeală…

EU sunt catolic… Sunt încă în perioada paştelui… dar pentru mine Sărbătoarea învierii Domnului a trecut… în termeni „calendaristici”… în acest an…

Dar consider că fiecare dintre noi… avem dreptul… şi îndatorirea să „înviem” în ceea ce credem… oricând… oricum… în orice moment al vieţilor noastre…

Cu drag,
Al vostru blogger,
Eduard

Limitele ni le punem singuri

La acest sfârşit de săptămână, am avut parte de o lectură interesantă... Vă las şi pe voi să citiţi...

 

Călătoriile cu trenul mi-au fost întotdeauna dragi, căci au ceva al lor, magic, liniștit, simplu. Îmi plac pentru că în tren avem timp de depănat amintiri plăcute şi răbdare de a vorbi cu vecinii de scaun. Iar dacă vecinul e spiritual şi iți pune mintea la contribuție, cu atât mai bine, călătoria se transformă într-o poveste de spus prietenilor si cunoștințelor.

Chiar acum un an aveam parte de-o astfel de călătorie, ce avea sa fie mai lungă decât in mod normal. Nici nu se urnise trenul din loc când s-a anunțat o întârziere de-o oră şi, colac peste pupăză, nici ruta ce urma s-o parcurgem nu era prea încântătoare. Prin urmare, mai bine de trei sferturi din drum l-am parcurs citind şi dormind.

Asta pană când vecinul de scaun, un domn serios, trecut bine de a doua tinerețe, a binevoit să intre în vorbă cu mine doar pentru a-şi exprima nemulțumirile vizavi de întârzierea trenului.

Era supărat foc pe cei care fac legea la noi, nu prea îi plăcea modul lor de-a conduce ţara. Dar ce mai conta? El oricum trecuse prin viață. Îi părea rău de noi, ăştia mai tineri, că ne chinuim să terminăm o facultate şi pe urmă n-avem unde să ne angajăm, n-avem case, n-avem bani să punem de-o familie. A continuat așa câteva minute în şir, vorbind numai despre politică, guvernanți şi legi fără noimă. M-a scos brusc din gândurile mele cu o întrebare pe lângă subiect.

 

"Pe o scară de la 1 la 10, cât de realizată te consideri în momentul de faţă?"

(înainte de a citi mai departe, v-aş ruga să faceți şi voi acest exercițiu şi să răspundeți la întrebare)

Şi-atunci, creierul meu a început să funcționeze la viteză maximă, iar întreaga viață mi s-a derulat în faţa ochilor. Cel puțin, partea aceea de viață de care eram direct responsabilă şi conștientă.

Nu știam ce să răspund, mi se părea că nu realizasem mai nimic. Am bifat rapid toate evenimentele notabile din ultimii ani: examenul de bacalaureat, intrarea la facultate, o relație amoroasă, examenul de licență, alta relație amoroasă, intrarea în clasa muncitoare, primul salariu.

Păreau așa de puține…

"4. Hai, 5, fie", răspund dezamăgită şi cu jumătate de gură.

"Nu-i rău. Câți ani ai tu?", mă întreabă gânditor.

"24"

"Şi de ce ţi-ai dat o notă așa mică?”

"Aş mai avea câte ceva de făcut. Să-mi iau o casă, să mă mărit, să fac 2 copii. Poate o să am şi nepoți…", am zis visătoare.

"Ţi-ai dat o notă bună", zice tacticos. "Mai rău era dacă-ţi dădeai o notă mare".

"?"

 

"Cu cât nota e mai mare, cu atât înseamnă ca nu mai visezi la nimic, că te complaci în situația în care ești. Un om care îşi dă nota maximă a ajuns la acel punct în care nu va mai face nimic în viață, căci consideră că nu mai are nimic de făcut. Tu te-ai poziționat cam la mijloc, înseamnă că încă iți dorești să realizezi ceva. Înseamnă că nu te limitezi".

Mă credeți sau nu, ochii mi s-au luminat brusc, iar din dezamăgirea de mai înainte n-a rămas niciun strop. De unde, cu ceva minute în urmă, mă vedeam fără prea multe succese şi împliniri, acum impresia ce-o aveam despre mine se schimbase radical. Nu mai eram nerealizată, ci ambițioasă.

"Să trăiești frumos!"

Atât a mai apucat sa-mi spună înainte ca trenul să intre în gară şi să spulbere "vraja".

Ei da, să tot ai așa călătorii care te fac să crești în proprii ochi!

PS: Voi ce notă v-ați dat? :)

 

Adevărul chiar ăsta este:

LIMITELE NI LE PUNEM SINGURI!

Şi recunosc că eu mi-am dat nota 6... pentru că am 2 copii, de care sunt tare mândru, pentru că am un loc de muncă care să le asigure un trai decent şi un acoperiş deasupra capului (aici mă refer la casă, nu la maşină, deşi cred că imi petrec un timp egal sub ambele acoperişuri... :) ), pentru că, indiferent de vicisitudinile vieţii, nu m-am dat niciodată bătut...

Aşa că...

Faceţi aşa cum fac eu, de câţiva ani încoace...

ÎNCĂLCAŢI LIMITELE!

O seară plăcută...

Al vostru blogger,

Eduard

Iubirea este doar un cuvânt…

... Viața este prea scurtă pentru ca noi să păstram cuvinte importante, ca de exemplu, "Te iubesc!", încuiate în inimile noastre.

Dar nu te aștepta întotdeauna să auzi aceleași cuvinte înapoi. Iubim pentru că avem nevoie să iubim. În caz contrar, iubirea își pierde orice sens și soarele încetează să strălucească.

Un trandafir visează să se bucure de compania albinelor, dar nici una nu apare.

Soarele întreabă:

"Nu te-ai saturat de așteptare?"

"Ba da", răspunde trandafirul, "dar dacă îmi închid petalele, mă voi ofili şi voi muri."

Și totuși, chiar și atunci când dragostea nu apare, vom rămâne deschişi la prezența sa. Uneori, atunci când singurătatea pare că este pe cale de a zdrobi totul, singura modalitate de a rezista este de a continua să iubim.

Singura noastră alegere adevărată este de a plonja în misterul acestei forțe incontrolabile.

Apoi vom descoperi, atunci când mergem acasă, că cineva a fost acolo așteptându-ne, căutând același lucru în căutarea căruia am fost  şi noi și confruntându-se cu aceleași neliniști și dorințe.

Pentru că dragostea este ca apa, care se transformă într-un nor: este ridicată în sus, în ceruri, unde se poate vedea totul, de la distanță, conștientă de faptul că într-o zi, va trebui să se întoarcă pe pământ.

Pentru că dragostea este ca norul care se transformă în ploaie: este tras în jos la pământ, unde udă câmpurile.

Iubirea este doar un cuvânt... până când ne hotărâm să o lăsăm să ne posede cu toată forța.

Iubirea este doar un cuvânt... până când cineva vine să-i dea sens.

Nu renunța!

Amintiți-vă! Întotdeauna ultima cheie de pe inel este cea care deschide ușa!...

 

Cu drag,

Eduard

Insomnie...

Încerc, de câteva zile să îmi pun ordine în gânduri şi în ceea ce am scris în ultimele câteva luni.

Încerc să văd dacă merită ceva postat sau nu. Şi aproape că nu mă recunosc.

Eu eram cel care scria întotdeauna "dintr-una". Aşa cum îmi veneau gândurile... la rând... Nu făceam altceva decât să mă verific din punct de vedere gramatical sau sintactic... un dezacord... un semn de punctuaţie pus aiurea sau nepus...

Acum recitesc câteva zeci de pagini scrise într-o totală devălmăşie... Şi nu ştiu ce să cred. Aşa a fost viaţa mea în aceste câteva luni... haotică... cu o existenţă şi identitate proprie ce m-a supus voinţei ei?...

Prefer să cred că nu...

Am avut o ultimă perioadă plină de agitaţie şi de suferinţă... Staţi liniştiţi... Eu sunt sănătos (deşi e riscant în zilele noastre să declari public aşa ceva :)))... Mie mi-e relativ bine... Şi cred că mi-e bine pentru că aceşti ultimi 2-3 ani m-au făcut să încasez loviturile exact ca boxerii profesionişti... Fiecare lovitură m-a făcut mai puternic... Iar unele din ele au fost ca ciupiturile ţânţarilor pe pielea unui elefant... Ştiam că sunt acolo, dar pur şi simplu nu simţeam nimic...

Când mă voi putea linişti, am să încerc să aştern câteva gânduri...

Cu ceea ce am scris pâna acum... chiar nu ştiu ce să fac...

Le voi strânge frumos şi voi încerca să le revăd peste câteva zile (sau luni)...

Nu ştiu dacă v-am lipsit prea mult (puţin sau chiar deloc)... dar mie mi-a lipsit faptul că nu v-am scris...

E târziu... Mă duc să îmi odihnesc gândurile... Şi trupul (uitasem că şi el are nevoie de aşa ceva din când în când)...

Sper să ne auzim curând... cât mai curând...

 

Cu drag,

al vostru blogger,

Eduard

Revenire????

24 octombrie 2012... Asta este data ultimei mele postari pe blog... Ce s-a intamplat de atunci... MULTE!... poate "prea" multe... Inca traiesc... Inca va iubesc... si nu am uitat de voi...
Promit ca am sa incerc... desi verbul "a incerca" isi "incearca" fortele pe mine de cateva luni...
Am atatea de spus... Acum am "aruncat buzduganul"... asa ca trebuie sa vin in "urma" lui... Imi voi pune gandurile in ordine... si va voi fi iar alaturi... Pana atunci va doresc sa va ganditi bine... la ce s-a intamplat cu noi... cu voi... in aceste cateva luni de "absenta"...

Ultima scrisoare...

De ce oare întotdeauna revenim... haotic... la lecturile adolescenței...
Suntem oameni maturi... trecuți printr-o grămadă de "flăcări" ale existenței...
Și totuși...
În seara aceasta am revenit la un volum de poezie... Doar am declarat întotdeauna ca EA... poezia... a fost, este și va rămâne dragostea mea...
Și totuși... de ce ochii mi s-au oprit pe un poem... pe care îl credeam uitat... pierdut...
Vă las să-l lecturați și voi...
Autorul este Mihai Beniuc...
Iar cei ce vor să-l simtă și mai bine... e de ajuns o căutare în internet... și-l veți putea și auzi... în lectura celui care a fost, este și va rămâne... MARELE FLORIAN PITIȘ...

 

Sfârşitul a venit fără de veste.

Eşti fericită? Văd că porţi inel.

Am înţeles. Voi trage dungă peste

Nădejdea inutilă. Fă la fel.

Nici un cuvânt. Nu-mi spune că-i o formă,

Cunosc însemnătatea ei deplin.

Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă,

Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin.

Nu te mai cânt în versuri niciodată,

În drumul tău mai mult nu am să ies,

Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată

Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles.

A fost desigur numai o greşeală,

Putea să fie mult, nimic n-a fost.

În veşnicia mea de plictiseală

Tot nu-mi închipui că puneai un rost.

Şi totuşi, totuşi, câteva atingeri

Au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli.

Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,

Lumină-n seara mea de îndoieli.

Când degete de Midas am pus magic

Pe fragedă fiinţa ta de lut,

Suna în mine murmurul pelagic

Al sfintelor creaţii de-nceput.

Vedeam cum peste vremuri se înalţă

Statuia ta de aur greu, masiv,

Cum serioase veacuri se descalţă

Şi-ngenuncheate rânduri submisiv

La soclul tău dumnezeisc aşteaptă

Să le întinzi un zâmbet liniştit

Spre sărutare adorata dreaptă,

‘Nainte de-a se şterge-n infinit.

O, de-am fi stat alături doar o oră,

Ai fi rămas în auriul vis

Ca o eternă, roză auroră

De nenţeles, de nedescris.

Ireversibil s-a-ncheiat povestea

Şi nici nu ştiu de ai să mai citeşti

Din întâmplare rândurile-acestea

În care-aş vrea să fii ce nu mai eşti.

N-am să strivesc eu visul sub picioare,

N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.

Aş fi putut să spun: „Eşti ca oricare...”

Dar nu vreau în noroaie să mă bag.

De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul,

Tu vei rămâne nufărul de nea

Ce-l oglindeşte beat de pofte tăul,

Ce-l ţine candid amintirea mea.

Vei fi acolo veşnic ne-ntinată,

Te voi iubi mereu fără cuvânt,

Şi lumea n-o să ştie niciodată

De ce nu pot mai mult femei să cânt.

Acolo, sub lumină de mister,

Scăldată-n apa visurilor lină,

Vei sta iubită ca-ntr-un colţ de cer

O stea de seară blânda şi senină.

Şi când viaţa va fi rea cu tine,

Când au sa te împroaşte cu noroi,

Tu fugi în lumea visului la mine,

Vom fi atuncea singuri amândoi.

Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,

Cu versuri nemaiscrise te mângâi.

În dulcea lor cadenţă legănată,

Te vei simţi ca-n visul tău dintai.

Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme)

Să plec de-aicea de la voi curând,

Când glasul tău vreodat-o să mă cheme,

Voi reveni la tine din mormânt.

Şi dac-ar fi să nu se poată trece

Pe veci pecetluitele hotare

M-aş zbate-ngrozitor în ţărna rece,

Plângând în noaptea mare, tot mai mare.

PS. Pentru cei care credeau că am murit... îmi pare rău că îi dezamăgesc... dar sunt tot VIU!....
Pentru cei care mi-au simțit lipsa... sau mi-au dus dorul... Poate cândva vă voi explica de ce am absentat atât de mult... N-am încetat să scriu... Am încetat să public...
Și tot acestora din urmă... O noapte binecuvântată le doresc....

Scrisoare de bun rămas...

Dacă pentru o clipă Dumnezeu ar uita că sunt o marionetă din cârpă şi mi-ar dărui o bucățică de viață, probabil că n-aş spune tot ceea ce gândesc, însa în mod categoric aş gândi tot ceea ce zic.

Aş da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valorează, ci pentru ceea ce semnifică.

Aş dormi mai puțin, dar aş visa mai mult, înțelegând că pentru fiecare minut în care închidem ochii, pierdem șaizeci de secunde de lumina.

Aş merge când ceilalţi se opresc, m-aș trezi când ceilalți dorm.

Aş asculta când ceilalți vorbesc şi cât m-aș bucura de o înghețata cu ciocolată! Dacă Dumnezeu mi-ar face cadou o bucățică de viață, m-aş îmbrăca foarte modest, m-aş întinde la soare, lăsând la vederea tuturor nu numai corpul, ci şi sufletul meu. Doamne Dumnezeul meu dacă aş avea inimă, aş grava ura mea peste gheaţă şi aş aştepta până soarele răsare. Aş picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele un poem al lui Benedetti, şi un cântec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-aş oferi-o lunii.

Aş uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simți durerea spinilor şi sărutul încarnat al petalelor...Dumnezeul meu, dacă aş avea o bucățică de viaţă... N-aş lăsa să treacă nici o zi fără să le spun oamenilor pe care îi iubesc, că îi iubesc.

Aş convinge pe fiecare femeie sau bărbat spunându-le că sunt favoriții mei şi aş trăi îndrăgostit de dragoste.

Oamenilor le-aş demonstra cât se înșeală crezând ca nu se mai îndrăgostesc când îmbătrânesc, neștiind că îmbătrânesc când nu se mai îndrăgostesc! Unui copil i-aş da aripi, dar l-aş lăsa să învețe să zboare singur. Pe bătrâni i-aş învăța că moartea nu vine cu bătrâneţea, ci cu uitarea. Atâtea lucruri am învățat de la voi, oamenii...

Am învățat că toată lumea vrea să trăiască pe vârful muntelui, însă fără să bage de seamă că adevărata fericire rezidă în felul de a-l escalada.

Am învățat că atunci când un nou născut strânge cu pumnul lui micuț, pentru prima oară, degetul părintelui, l-a acaparat pentru întotdeauna.

Am învățat că un om are dreptul să se uite în jos la altul, doar atunci când ar trebui să-l ajute să se ridice. Sunt atâtea lucruri pe care am putut să le învăț de la voi, dar nu cred că mi-ar servi, deoarece atunci când o sa fiu băgat în interiorul acelei cutii, înseamnă că în mod nefericit mor. Spune întotdeauna ce simți şi fă ceea ce gândești.

Dacă aş şti că asta ar fi ultima oară când te voi vedea dormind, te-aş îmbrăţişa foarte strâns şi l-aş ruga pe Dumnezeu să fiu păzitorul sufletului tău.

Dacă aş ști că asta ar fi ultima oară când te voi vedea ieșind pe ușă, ţi-aş da o îmbrățișare, un sărut şi te-aş chema înapoi să-ţi dau mai multe.

Dacă aş ști că asta ar fi ultima oară când voi auzi vocea ta, aş înregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o data şi încă o dată până la infinit.

Dacă aş ști că acestea ar fi ultimele minute în care te-aş vedea, aş spune "te iubesc" şi nu mi-aş asuma, în mod prostesc, gândul că deja știi. Întotdeauna există ziua de mâine şi viaţa ne dă de fiecare dată altă oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar dacă cumva greșesc şi ziua de azi este tot ce ne rămâne, mi-ar face plăcere sa-ţi spun cât te iubesc, că niciodată nu te voi uita. Ziua de mâine nu-i este asigurată nimănui, tânăr sau bătrân.

Azi poate să fie ultima zi când îi vezi pe cei pe care-i iubești.

De aceea, nu mai aştepta, fă-o azi, întrucât dacă ziua de mâine nu va ajunge niciodată , în mod sigur vei regreta ziua când nu ţi-ai făcut timp pentru un surâs, o îmbrățișare, un sărut şi că ai fost prea ocupat ca să le conferi o ultimă dorință.

Să-i menții pe cei pe care-i iubești aproape de tine, spune-le la ureche cât de multă nevoie ai de ei, iubește-i şi tratează-i bine, ia-ţi timp să le spui "îmi pare rău" şi "iartă-mă", "te rog" şi toate cuvintele de dragoste pe care le știi. Nimeni nu-şi va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete.

Cere-i Domnului tăria şi înțelepciunea pentru a le exprima.

Demonstrează-le prietenilor tăi cât de importanți sunt pentru tine.

 

Gabriel Garcia Marquez

Despre singurătate... şi iubire...

Fără singurătate, Iubirea nu va rămâne mult timp alături de tine…

Pentru că Iubirea are nevoie, de asemenea, de odihnă, astfel încât să poată călători spre cer şi să se manifeste în alte moduri…

Fără singurătate, nici o plantă sau animal nu supravieţuieşte, nici un teren nu este productiv pentru o perioadă lungă de timp, nici un copil nu poate învăţa despre viaţă, nici un artist nu reuşeşte să creeze, nici un lucru nu poate să crească şi să se transforme…

Singurătatea nu reprezintă absenţa Iubirii, ci complementul acesteia…

Singurătatea nu reprezintă lipsa companiei, ci momentul în care sufletul nostru are libertatea de a vorbi cu noi şi de a ne ajuta să luăm decizii asupra vieţilor noastre…

De aceea, binecuvântaţi sunt cei care nu se tem de singurătate… Care nu se tem de propria lor companie… care nu sunt disperaţi în a găsi ceva care să-i ţină ocupaţi, să-i distreze sau cu care să se joace…

Pentru că cel care nu este niciodată singur nu va ajunge să se cunoască pe sine însuşi…

Şi cel care nu se cunoaşte pe sine însuşi începe să se teamă de vid…

"La mulţi ani!"... Leonard Cohen...

Inimitabilul Leonard Cohen revine la București, în data de 22 septembrie 2012 pentru a-și promova cel de-al 12-lea album.

Personal, l-am „descoperit” acum 12 ani, într-o perioadă mai „tulbure" a vieții mele... printr-un volum de poezie, o colecție de poezii ale unor autori canadieni... De atunci mi-a pătruns şi mi-a rămas în suflet.

Să fie o coincidenţă acest număr 12?...

Am căutat şi am salvat o întreagă colecţie de melodii ale domniei sale începând de atunci… Şi vă spun că nu sunt puţine…

 

Unele din ele te răscolesc… altele te înfierbântă… altele te aduc cu picioarele pe pământ… Altele... toate cele de mai sus la un loc...

Cum este şi următoarea...

 

Respect profund celui ce mi-a schimbat atunci... modul de a privi viața... Respect profund unui mare poet, scriitor şi cantautor... Respect profund LEONARD COHEN!

Respect profund… şi o urare sinceră de „La mulţi ani!”, întrucât astăzi, 21 septembrie 2012, marele Leonard Cohen împlineşte vârsta de 78 de ani.

Şi închei lăsându-vă să ascultaţi unul dintre cele mai frumoase poeme de dragoste scrise vreodată...

Bărbaţi! Dedicaţi-l femeii dragi vouă... (Sic! Că eu am făcut-o deja!...De ceva timp...:)) )

 

 

 

O noapte binecuvântată... sau ce a mai rămas din ea...

 

Al vostru, cu respect,

Eduard

 

PS. Şi în mod sigur voi fi la concert pe 22 septembrie!